Oamenii se pierd în filosofări interminabile, alergând în diverse direcţii, pentru ca în final să nu mai înţeleagă nimic esenţial şi aceasta pentru că nu caută conceptul universal în însuşi modelul cibernetic al omului.
Omul, ca model cibernetic, este compus din 3 sisteme anatomo-fiziologice:
-
sistemul
nervos (de comandă)
- de creaţie
- de conducere
- de coordonare
Funcţia de creaţie, la rândul ei, constă în:
- creaţia propriuzisă, adică activitatea mentală de a concepe, a proiecta, a inventa şi
- realizarea celulelor vieţii (sângele) şi a celulelor seminale, pentru perpetuarea speciei.
Sângele întreţine viaţa, alimentând, în primul rând, sistemul nervos şi în al doilea rând, întregul organism uman, preluând energia din afara sa, prin transformarea alimentelor, realizată prin intermediul celor patru aparate existente în corpul uman: digestiv, respirator, circulator, excretor.
Sistemul muscular este sistemul de execuţie şi, în acelaşi timp, suportul tuturor circuitelor vitale, adică neuronice, sanguine etc., iar sistemul osos sau scheletul constituie suportul general (şasiul), pe care este implantată toată structura materială a organismului uman.
Întregul sistem nervos constituie un hipercomputer, cu o reţea fantastică de circuite, încât, numai creierul, dacă ar fi realizat de mâna omului, utilizând posibilităţile actuale, adică un echipament electronic avansat, ar avea mărimea Londrei ! Deci, suprafaţa exterioară a creierului ar fi de
1500
km2 !
Am văzut circuitele principale: neuronice, sanguine, digestive, respiratorii şi pe cele de execuţie. Întregul organism, pentru a funcţiona, trebuie conectat la sursa energetică: Sursa vieţii, care este Ruach sau Pneuma, adică Spiritul Suprem. Sursa energetică, atât în cazul cibernetic, cât şi în cel uman, este externă şi nici nu poate fi altfel, pentru că scopul funcţional al creierului electronic sau uman nu este de a converti o formă simplă de energie în altă formă, de asemenea, simplă, ci este de a gândi. Dacă circuitele anatomo–fiziologice sunt grav lezate, sistemul (organismul) nu mai funcţionează, iar dacă unele circuite sunt defectuoase, el funcţionează, dar cu erori informaţionale sau de execuţie. Tot la fel se petrec lucrurile şi în cazul când acelaşi organism integru anatomo–fiziologic este deconectat de la Sursa vieţii; în acest caz, el nu mai funcţionează, iar dacă între organism (sistem) şi Sursa de alimentare se interpune un element de perturbaţie, acesta va funcţiona, dar cu erori informaţionale.
Este cert că trupul biologic constituie sistemul (organismul) viu, compus din circuitele amintite mai sus. Ce rezultă din existenţa organismului uman viu? Un nous (minte) capabil(ă) să coordoneze întreg organismul, să primească informaţii, să le memoreze, să le prelucreze, să le furnizeze şi să execute activităţile pentru care a fost creat. Dar cum este creat sistemul–om faţă de computer ? Liber ! Omul posedă în sine voinţa, adică capacitatea de a-şi alege singur, fără a i se impune de către Creator, modul său de existenţă şi concepţia sa de viaţă (Filipeni 2.13). Computerul este strict dependent de creatorul său, care este omul şi, el execută ceea ce i se impune prin program. El poate executa şi altceva, când are defecţiuni tehnice, furnizând rezultate eronate, fără o intenţie, însă, din partea acestuia. El este robot! Nu acelaşi lucru se petrece în cazul omului. Acesta, în conformitate cu voinţa sa, este liber să aleagă dacă pe circuitul de alimentare vitală interpune o sursă de perturbaţie sau un stabilizator, pentru că Sursa de alimentare este în domeniul infinit şi abstract, energia vitală trebuind a fi convertită în Domeniul concret, care este Însăşi Revelaţia Creatorului – Logosul sau Cristos.
Prin urmare, dacă schema anatomo-fiziologică a omului intergru (complet) este alimentată cu energie pură (Duh sau Spirit), organismul funcţionează şi, mintea sau nousul – scopul principal al acestuia – se dilată la infinit şi se concentrează la infinit. Chiar dacă suportul nousului – creierul, are un volum de cca. 1,5 litri, volumul nousului (minţii) poate depăşi volumul Universului şi, astfel, nous-ul poate pătrunde până dincolo de spaţiul tetradimensional.
Observăm că similitudinea creier electronic–creier uman este mai mult decât edificatoare în înţelegerea fenomenului denumit inteligenţă – atributul principal ce conferă asemănarea dintre cele două creiere. Deosebirea, însă, este esenţială şi ea constă în faptul că, în timp ce mintea umană posedă înţelepciune (volitivă), care este efectul gândirii superioare, mintea electronică execută ceea ce a gândit creatorul acesteia şi nimic mai mult !
Inteligenţa este cea care ordonează şi realizează ordinea funcţională, nimic funcţional neputând lua naştere fără inteligenţă, dar inteligenţa „rece” este lipsită de sens în afara cazului când aceasta este auxiliară inteligenţei vii. La ce ar fi necesară atâta trudă pentru a exista flori frumoase şi plăcut mirositoare, dacă nu ar exista fiinţe sensibile care să le admire, să le simtă parfumul? Care este, în schimb, satisfacţia unui robot, dacă acesta nu simte nimic? Oare, întâmplător, el poartă denumirea de lucrător (robot) şi nimic altceva? Dacă, prin reducere la absurd, am admite că Universul ar fi populat numai din roboţi, starea lor s-ar asemăna cu un spital imens de alienaţi.
Creierul uman, în contrast cu creierul electronic, ultrasimplist, este hipercomplex, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a avea în sine voinţa liberă şi spiritul creator. Complexitatea creierului nu are cum să fie efectul nongândirii, pentru că, în acest caz, ar trebui să admitem, ori superioritatea creierului electronic (ca fiind rezultatul gândirii) şi inferioritatea creierului uman (ca fiind rezultatul nongândirii), ori inferioritatea gândirii (care poate crea doar o ordine funcţională simplă, ca cea a creierului electronic) şi superioritatea absolută a nongândirii (care „a putut” da naştere unei ordini funcţionale hipercomplexe, ca cea a creierului uman!!).
Cert este un lucru şi anume că hipercomplexitatea creierului uman este evidentă şi, ineluctabil, rezultatul unui Nous superior, adevăr obiectiv, respins numai de către arieraţi... Iată dovada: La trei săptămâni după concepţia fătului uman încep să se formeze celulele cerebrale, care se înmulţesc în rafale, producând până la 250.000 celule pe minut. (Elementul locomotor se formează chiar în primele zile). După naştere, creierul continuă să se dezvolte şi să-şi formeze propria sa reţea nervoasă, triplându-şi volumul în primul an de viaţă. Aproximativ o sută de miliarde de celule nervoase, denumite neuroni, precum şi alte tipuri de celule, sunt incluse în creier, cu toate că el nu constituie decât cca. 2 % din greutatea corpului.
Neuronii nu se află în contact direct unii cu alţii, ci sunt separaţi între ei prin spaţii minuscule, de ordinul sutimilor de micron, conexiunile făcându-se prin substanţe chimice, denumite neurotransmiţători. Se cunosc astăzi peste treizeci din aceştia, dar creierul posedă mult mai mulţi. Aceste semnale chimice sunt primite de la o extremitate a neuronului, de către un labirint de filamente minuscule, denumite dendrite, iar apoi sunt transmise de cealaltă extremitate a neuronului, de către o fibră nervoasă, denumită axon. În neuroni, aceste semnale sunt electrice, dar în spaţiul intercelular sunt chimice.
Transimterea semnalelor este de natură electrochimică, executarea comenzii de la sistemul nervos la muşchi, făcându-se prin transmisie axonică – de natură electrică (impulsul nervos este primit prin dendrite şi transmis prin axon) şi apoi prin transmisie sinaptică – de natură chimică. La trecerea unui impuls nervos prin axon, potenţialul din interiorul acestuia devine mai negativ şi revine la normal, după stingerea impulsului, creându-se un potenţial de acţiune. Puterea semnalelor este întotdeauna aceeaşi, dar intensitatea acestora depinde de frecvenţa impulsurilor, care poate ajunge până la 1000 pe secundă.
Cercetările au demonstrat că facultăţile mintale, dacă nu sunt folosite, se atrofiază, întocmai ca şi muşchii, care se fortifică prin exersare şi slăbesc prin inactivitate. Marele număr al fibrelor nervoase microscopice, care formează aceste conexiuni, constituie cablajul creierului. Numărul conexiunilor este astronomic: fiecare neuron poate avea mii de conexiuni cu alţi neuroni, putând rezulta până la un milion de miliarde de conexiuni la nivelul creierului, ne mai vorbind de faptul că există şi microcircuite care leagă dendritele între ele. (Şi când te gândeşti că un creier electronic poate avea maxim câteva mii de conexiuni...)
Stratul exterior, cutat, al creierului uman are grosimea de cca. 4,5 mm şi ia forma cutiei craniene. Depliat, cortexul înglobează o suprafaţă de ≈ 20 m2. Scoarţa cerebrală umană posedă o vastă porţiune neangajată în dirijarea funcţiunilor fizice ale corpului, care este disponibilă pentru o activitate intelectuală superioară, necomparabilă cu cea a animalelor. În fiecare secundă, creierul primeşte cca. o sută de milioane de biţi – unităţi informaţionale transmise prin diverse simţuri (360 GB/oră; 8640 GB/zi; peste 3153 TB/an !). Această capacitate a creierului uman este cauzată, în principal, de doi factori:
b) undele care traversează creierul, în număr de 8–12 pe secundă, cauzând perioade de înaltă sensibilitate, în care creierul înregistrează semnalele cele mai puternice şi acţionează în consecinţă; prin intermediul acestor unde, creierul se autoanalizează şi se opreşte asupra informaţiilor esenţiale. (În cazul când este drogat, desigur, aceste reguli nu mai funcţionează!).
În domeniul computerelor se foloseşte termenul de hard wiring, care înseamnă cablaj şi priveşte caracteristicile circuitelor fixe încorporate în computer, pentru a le deosebi de funcţiile programabile. Aplicat la fiinţele umane, cablajul reprezintă capacitatea înnăscută sau cel puţin aptitudinele sale.
Omul posedă o mare capacitate de a învăţa, fără a avea informaţiile cablate în sine. Animalele, însă, sunt dotate cu o capacitate instinctivă cablată, încorporată, dar total limitată în a învăţa lucruri noi, fiind lipsite de echipamentul neural programat de la început, asemănându-se mult, din acest punct de vedere, cu computerul. Omul, în schimb, posedă din plin „echipamentul” neural prin care are posibilitatea de a formula concepte, pornind de la ceea ce vede, direct şi prin intuiţie, de a formula un limbaj, pornind de la ceea ce aude, şi de a formula gânduri de la evenimentele trăite şi transmise în însăşi fiinţa umană de către Creator sau alte fiinţe, prin intermediul „firelor nevăzute”. Graţie informaţiilor provenite din mediul ambiant, oamenii trebuie să-şi programeze creierul, introducând masiv informaţii rezultate în urma experienţei. Creierul uman, atât de mic, posedând o minte de domeniul infinitului, ca volum, capacitate şi concentrare, sfidează însăşi capacitatea umană de înţelegere.
Modelul creaţiei este unic, fie că e vorba de creaţia naturală, fie că e vorba de creaţia artificială superioară. Şi într-un caz şi în celălalt este vizată reproducerea programată !! Deosebirea constă în aceea că, în timp ce creaţia artificială este ultrasimplistă, creaţia naturală este hipercomplexă, ajungând până acolo încât obiectul creaţiei să devină un organism viu, cu voinţă liberă, în cazul regnului animal (superior).
Omul are capacitatea superioară de a alege conceptul său filosofic şi nu un mod strict de existenţă, în funcţie de nevoile vitale, precum plantele şi animalele. El este ca Dumnezeu, fiind muritor doar ca trup biologic, nu şi ca entitate universală. Existenţa sa nu încetează odată cu decesul, pentru că el are doar început pământesc şi nu început ceresc. Noţiunile de început şi sfârşit au sens numai în cazul existenţei timpului; în afara lui, aceste noţiuni sunt lipsite de sens ! Odată cu încetarea existenţială a trupului uman, din motive entropice, omul primeşte trupul bosonic, a cărui existenţă nu mai este temporară, ci eternă. Concepţiile elaborate de diverşi impostori ai cunoaşterii (pentru creduli şi naivi în general), de ieşire a omului din existenţa universală odată cu defunţia trupului natural, sau de reîncarnare, de înviere a trupului pământesc, sunt, exclusiv, de domeniul absurdului.
Desigur, apanajul înţelegerii adevăratului sens al vieţii şi al existenţei în general aparţine tuturor celor ce, în voinţa lor proprie, dau preeminenţă înţelepciunii, respectiv capacităţii superioare de asimilare a fenomenelor subtile şi complexe. Numai Dumnezeul şi fiinţele îngereşti şi omeneşti dispun de înţelepciunea volitivă; animalele posedă numai înţelepciune instinctivă (Proverbe 30.24-28), încorporată de către Creator. De aceea, ne confruntăm cu teribilul paradox care constă în faptul că mulţi oameni manifestă un grad de înţelepciune inferior animalelor! Omul, dacă vrea să aibă înţelepciune, trebuie singur să-şi activeze nous-ul, tocmai pentru că înţelepciunea sa face parte din propriul program, şi nu din cel încorporat, ca în cazul animalelor!!
Iată că am ajuns la o nouă similitudine. Am văzut că în timp ce corpurile statice nu dispun de impuls propriu, fiind necesară o forţă externă pentru a-l produce, corpurile dinamice posedă din plin această calitate datorată forţei interne, proprii. Tot astfel, fiinţele biologice, inclusiv omul, nu posedă energia internă (proprie) necesară existenţei sale dinamice, ci aceasta este preluată din exterior, prin transformarea alimentelor din natură. Numai entitatea-om, odată cu dezbrăcarea de structura fermiono-biologică şi îmbrăcarea în structura bosono-zoerică, poate căpăta existenţă dinamică, eternă, ne mai având nevoie de aport extern de energie.
În concluzie, întreaga natură este un computer imens, în care se află Hard wiring-ul, împreună cu întregul Program de reproducere, pentru toate entităţile vii, omul, în speţă, având voinţa liberă, manifestată prin libertatea fizică limitată şi libertatea spirituală nelimitată, în cursul vieţii sale efemere. Locul omului în Univers, ca entitate superioară, este conform programului Computerului divin şi conform ALEGERII PROPRII A VIITORULUI SĂU DE DUPĂ „IEŞIREA”DIN ACEST PROGRAM, viitor
care poate fi: moartea sau Viaţa.
În lumina disertaţiei din prezentul capitol, putem aborda acum cunoaşterea deplină a similitudinii om–Dumnezeu. Aşa cum am arătat pe parcursul întregii lucrări, ştiinţa despre Teos – teologia nu este capabilă prin mentorii ei să prezinte realitatea (obiectivă). Motivele care determină această stare în care se găseşte fiecare mentor în parte sunt următoarele:
– necredinţa în Adevăr
Prezentarea unui alt Dumnezeu, cu trei capete, trei duhuri şi trei trupuri (!) – doctrina de bază a religiei creştine contemporane – nu face altceva decât să adâncească şi mai mult prăpastia între om şi Dumnezeul Unic. Şi întrucât scopul lucrării noastre nu este prezentarea doctrinelor false, ci prezentarea adevărului obiectiv, vom diserta în continuare problematica omului ca entitate universală.
Am văzut la începutul capitolului că trupul uman este o integrală trihotomică, fiecare din cele trei sisteme având rolul său imperios şi bine definit. Dar acest criteriu de prezentare a omului (exclusiv prin trupul său) nu este suficient în a-l caracteriza deplin, pentru că şi un decedat de curând posedă acelaşi caracter trihotomic, la fel cum şi un animal superior posedă același caracter trihotomic.
Pentru a caracteriza omul viu este necesar şi un alt criteriu, pe care nu-l poate prezenta nimeni mai bine decât Creatorul său. În acest precept, omul de ştiinţă care şi-a pus în slujba adevărului întreaga sa capacitate mentală, dezbrăcat complet de ipocrizie, poate aborda cunoaşterea deplină a omului ca entitate universală, pentru că numai trupul anatomic este total insuficient în cunoașterea omului la nivel universal.
Iată că trupul, o autentică integrală trihotomică (prin cele trei sisteme componente ale sale) este el însuşi o trihotomie! (Trihotomia reprezintă treimea dintr-un organism sistemic). Celelalte două trihotomii (treimi) sunt: sufletul şi spiritul (1 Tesaloniceni 5.23). Controversele pe linia existenţei sau inexistenţei acestor două trihotomii sunt numeroase şi diverse, de la o religie la alta, de la ştiinţa ateistă la teologie ş.a. Dar aşa cum arătam în alte locuri, disputele interminabile NU au loc între Adevăr şi falsuri, ci între două falsuri şi, în speţă, între două adevăruri denaturate.
Este cert că singurul sistem de comandă în corpul uman este sistemul nervos (central); la nivelul corpului uman nu comandă nici adrenalina, nici ADN-ul şi nici ARN-ul, ci toate „pârghiile” constituie produsul de comandă a sistemului nervos, care, el însuși, pentru a vià își crează sângele – purtătorul vieții.
Un al doilea element imperios cunoaşterii (de asemenea, neluat în seamă) îl constituie faptul că nici un mădular al omului nu acţionează decât strict localizat în trupul său. Chiar şi cele trei simţuri biologice de distanţă: auz, văz, miros se percep prin deplasarea în integralitate a corpului omenesc la faţa locului. Este, însă, un element al fiinţei umane care se poate „desprinde” de corp și poate ajunge oriunde, indiferent de distanţă – nous-ul (mintea), care este strict legat de persoana căreia îi aparţine și nu este material, fiind în afara spaţiului şi timpului!
Limba greacă, specifică filosofiei în special, este, după cum ştim, limba în care a fost redactat Testamentul lui Cristos. Cuvintele integralei trihotomice ale omului: spirit, suflet şi trup, în greacă sunt denumite: pneuma, psihe, soma. Desigur, nu este de mirare că oamenii au bagatelizat aceste noţiuni cruciale, ajungând până acolo încât unor aparate, utilaje care funcţionează cu aer comprimat să li se dea denumirea de pneumatice! Ce ar fi dacă aceste aparate, utilaje s-ar numi spirituale!! Ar fi, fireşte, ridicol. Pneuma, conform dicționarului grecesc, înseamnă: spirit, nous (minte), rațiune, intelect. Și tot de la pneuma derivă şi respiraţia, fără de care nu există viaţă materială. Oxigenul, elementul esenţial al respiraţiei este imperios vieţii, pentru că lucrul chimic ce întreţine viaţa în orice celulă, inclusiv neuron, nu poate avea loc fără existenţa combinării cu elementul nr. 8 din Tabelul lui Mendeleev. Fără prezenţa oxigenului, materie vie NU EXISTĂ!
Aşadar, pneuma, în cazului omului viu, aparţine exclusiv sistemului nervos central (nu altei părţi a corpului uman!), fiind singura trihotomie abstractă. Nu întâmplător, apostolul Pavel prezentând descrierea trihotomică a omului, citează pneuma (spiritul) ca primă trihotomie, specifică exclusiv sistemului nervos central - (1 Tesaloniceni 5.23; Efeseni 4.23). Similitudinea omului cu Dumnezeul confirmă pe deplin conceptul, chiar prin afirmaţia personală lui Iesus Cristos, Care a spus: Dumnezeul (Tatăl Ceresc, Nous-ul Suprem) este Pneuma (Spirit) - (Ioan 4.24).
Astfel, sistemului nervos central uman îi este specific un organ minuscul – glanda pineală (hipofiza), situată în centrul geometric al encefalului, în greutate de 0,2 grame, care face legătura între concret (perceput cu cele cinci simţuri biologice) şi abstract (perceput la nivel extrasenzorial, prin intuiţie şi credinţă). Această glandă are dublu rol, pe de o parte, de a secreta melatonina, implicată în reglarea ritmului circadian (diurn), iar pe de altă parte de a secreta dimetiltriptamina (DMT) – o substanţă mentaloactivă, care determină imaginile din timpul somnului, din timpul meditaţiei, inclusiv din timpul comei profunde (morţii aparente). Glanda pineală umană funcţionează ca o antenă spirituală, capabilă să intre în emisie-recepţie cu Divinitatea.
În concluzie, orice entitate universală vie (om/înger) este trihotomică: pneuma (spirit, nous), psihe (suflet, viaţă), soma (trup material, biologic/trup supermaterial, spiritual). Numai Dumnezeul
Privitor la existenţa civilizaţiilor în
Univers, din care un loc îl ocupă şi cea terestră, numeroşi „cercetători”
au emis diverse ipoteze, care mai de care mai neplauzibilă. Astfel, un „savant”
în materie, un adevărat monstru uman, pe nume Sebastian von Horner, relatează
despre aceste civilizaţii următoarele: 65 % din societăţile avansate
tehnologic, din galaxia noastră, îşi distrug propria existenţă şi însăşi viaţa
pe planeta respectivă, prin incapacitatea de a depăşi etapa critică a conflictelor la nivel planetar.
Dintre civilizaţiile care depăşesc tendinţele de autosuprimare, 15 %
degenerează după cca. 30.000 de ani
şi 20 % îşi
pierd interesul pentru progresul tehnic, după cca. 10.000 de
ani...
Adevărul este că întregul Univers este populat de fiinţe vii, inteligente, asemănătoare ca chip cu oamenii de pe Pământ, nefiind însă de structură materială, ci supermaterială (bosono-zoerică). Şi, numărul lor este fantastic de mare: 1014! (Apocalipsa 5.11). Aceste fiinţe vii superioare, ale Cerului, sunt αγγελοι: angeloi, care, în traducere înseamnă: cei care Îl „vestesc” (Îl anunţă, Îl prezintă) pe Dumnezeul Suprem. Sensul de vestire, anunţare, prezentare a Creatorului Absolut, este prin însăşi existenţa reală a fiinţei îngereşti şi nicidecum prin furnizarea de către aceştia de ştiri tip mass-media! Dumnezeul Suprem este Abstract şi Absolut şi vederea Sa este posibilă NUMAI prin LOGOS şi CREAŢIE. Şi, creaţia care Îl vesteşte (αγγελω: angelo) pe Creatorul Abstract este, în primul rând, creaţia vie, adică tocmai elohimii sau îngerii* ! Aceştia nu sunt legaţi de materie, ci sunt independenţi de spaţiul tetradimensional, deci, şi de timp! Pentru ei, corpurile materiale nu constituie obstacole, ci doar locuri de „staţionare”, în cazul când doresc să se materializeze, intrând în legea spaţiului şi a timpului astrului respetiv, până la părăsirea acestuia sau până la dematerializare. Aceste fiinţe au posibilitatea nelimitată de materializare–dematerializare, prin convertirea trupului bosonic în trup fermionic: materializare şi apoi revenirea la trupul bosonic: dematerializare. Apanajul materializării–dematerializării, aşa cum am mai subliniat, nu este specific structurii biologice, această stare fiind entropică şi, deci, incapabilă pentru realizarea sublimului fenomen, ci numai elohimului (îngerului*) care este „conectat” la Dumnezeul Suprem, Dumnezeul Vieţii.
Omul, oaspetele vremelnic al planetei terestre, este şi el un înger (elohim), întrupat în entitatea născută biologic, care în timpul existenţei pământeşti decide personal dacă urmează LOGOSUL sau Îl respinge. Fiecare suflet e născut conform Programului din computerul Divin, entitatea universală superioară fiind om-ul, caracterizat prin enorma diferenţă de complexitate în comparaţie cu animalul superior, omul fiind înzestrat cu al doilea sistem de semnalizare, cu capacitatea de creaţie şi cu capacitatea de perfecţionare a activităţii sale în urma experienţei.
Deosebirea capitală, însă, între om şi animal constă în faptul că, în timp ce animalul rămâne doar un suflet şi nimic altceva, existenţa sa încetând odată cu defuncţia trupului propriu, omul, odată cu intrarea lui în depline facultăţi mintale, capătă o nouă identitate, datorită îngerului întrupat, care îşi pune amprenta pe acest trup şi care decide singur soarta sa prin acceptarea vieţii, concretizată prin credinţa în Jertfa supremă a Mântuitorului, sau acceptarea morţii, prin supunerea în faţa trupului natural, adică a firii adamice, moştenitoare a morţii. Trebuie amintit aici că Mântuitorul (Salvatorul–ultim) ESTE UNUL SINGUR (Oseah 13. 4; Isaiah 43.11) şi, Iesus Cristos nu poate fi „alt” Mântuitor, pentru că El este Revelaţia sau Îngerul Eternului, Ce S-a întrupat în Omul Iesus – dăruit ca Jertfă de ispăşire pentru orice om care crede în Adevăr (Ioan 3.16).
- de creaţie
- de conducere
- de coordonare
Funcţia de creaţie, la rândul ei, constă în:
- creaţia propriuzisă, adică activitatea mentală de a concepe, a proiecta, a inventa şi
- realizarea celulelor vieţii (sângele) şi a celulelor seminale, pentru perpetuarea speciei.
Sângele întreţine viaţa, alimentând, în primul rând, sistemul nervos şi în al doilea rând, întregul organism uman, preluând energia din afara sa, prin transformarea alimentelor, realizată prin intermediul celor patru aparate existente în corpul uman: digestiv, respirator, circulator, excretor.
Sistemul muscular este sistemul de execuţie şi, în acelaşi timp, suportul tuturor circuitelor vitale, adică neuronice, sanguine etc., iar sistemul osos sau scheletul constituie suportul general (şasiul), pe care este implantată toată structura materială a organismului uman.
Întregul sistem nervos constituie un hipercomputer, cu o reţea fantastică de circuite, încât, numai creierul, dacă ar fi realizat de mâna omului, utilizând posibilităţile actuale, adică un echipament electronic avansat, ar avea mărimea Londrei ! Deci, suprafaţa exterioară a creierului ar fi de
Am văzut circuitele principale: neuronice, sanguine, digestive, respiratorii şi pe cele de execuţie. Întregul organism, pentru a funcţiona, trebuie conectat la sursa energetică: Sursa vieţii, care este Ruach sau Pneuma, adică Spiritul Suprem. Sursa energetică, atât în cazul cibernetic, cât şi în cel uman, este externă şi nici nu poate fi altfel, pentru că scopul funcţional al creierului electronic sau uman nu este de a converti o formă simplă de energie în altă formă, de asemenea, simplă, ci este de a gândi. Dacă circuitele anatomo–fiziologice sunt grav lezate, sistemul (organismul) nu mai funcţionează, iar dacă unele circuite sunt defectuoase, el funcţionează, dar cu erori informaţionale sau de execuţie. Tot la fel se petrec lucrurile şi în cazul când acelaşi organism integru anatomo–fiziologic este deconectat de la Sursa vieţii; în acest caz, el nu mai funcţionează, iar dacă între organism (sistem) şi Sursa de alimentare se interpune un element de perturbaţie, acesta va funcţiona, dar cu erori informaţionale.
Este cert că trupul biologic constituie sistemul (organismul) viu, compus din circuitele amintite mai sus. Ce rezultă din existenţa organismului uman viu? Un nous (minte) capabil(ă) să coordoneze întreg organismul, să primească informaţii, să le memoreze, să le prelucreze, să le furnizeze şi să execute activităţile pentru care a fost creat. Dar cum este creat sistemul–om faţă de computer ? Liber ! Omul posedă în sine voinţa, adică capacitatea de a-şi alege singur, fără a i se impune de către Creator, modul său de existenţă şi concepţia sa de viaţă (Filipeni 2.13). Computerul este strict dependent de creatorul său, care este omul şi, el execută ceea ce i se impune prin program. El poate executa şi altceva, când are defecţiuni tehnice, furnizând rezultate eronate, fără o intenţie, însă, din partea acestuia. El este robot! Nu acelaşi lucru se petrece în cazul omului. Acesta, în conformitate cu voinţa sa, este liber să aleagă dacă pe circuitul de alimentare vitală interpune o sursă de perturbaţie sau un stabilizator, pentru că Sursa de alimentare este în domeniul infinit şi abstract, energia vitală trebuind a fi convertită în Domeniul concret, care este Însăşi Revelaţia Creatorului – Logosul sau Cristos.
Prin urmare, dacă schema anatomo-fiziologică a omului intergru (complet) este alimentată cu energie pură (Duh sau Spirit), organismul funcţionează şi, mintea sau nousul – scopul principal al acestuia – se dilată la infinit şi se concentrează la infinit. Chiar dacă suportul nousului – creierul, are un volum de cca. 1,5 litri, volumul nousului (minţii) poate depăşi volumul Universului şi, astfel, nous-ul poate pătrunde până dincolo de spaţiul tetradimensional.
Observăm că similitudinea creier electronic–creier uman este mai mult decât edificatoare în înţelegerea fenomenului denumit inteligenţă – atributul principal ce conferă asemănarea dintre cele două creiere. Deosebirea, însă, este esenţială şi ea constă în faptul că, în timp ce mintea umană posedă înţelepciune (volitivă), care este efectul gândirii superioare, mintea electronică execută ceea ce a gândit creatorul acesteia şi nimic mai mult !
Inteligenţa este cea care ordonează şi realizează ordinea funcţională, nimic funcţional neputând lua naştere fără inteligenţă, dar inteligenţa „rece” este lipsită de sens în afara cazului când aceasta este auxiliară inteligenţei vii. La ce ar fi necesară atâta trudă pentru a exista flori frumoase şi plăcut mirositoare, dacă nu ar exista fiinţe sensibile care să le admire, să le simtă parfumul? Care este, în schimb, satisfacţia unui robot, dacă acesta nu simte nimic? Oare, întâmplător, el poartă denumirea de lucrător (robot) şi nimic altceva? Dacă, prin reducere la absurd, am admite că Universul ar fi populat numai din roboţi, starea lor s-ar asemăna cu un spital imens de alienaţi.
Creierul uman, în contrast cu creierul electronic, ultrasimplist, este hipercomplex, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a avea în sine voinţa liberă şi spiritul creator. Complexitatea creierului nu are cum să fie efectul nongândirii, pentru că, în acest caz, ar trebui să admitem, ori superioritatea creierului electronic (ca fiind rezultatul gândirii) şi inferioritatea creierului uman (ca fiind rezultatul nongândirii), ori inferioritatea gândirii (care poate crea doar o ordine funcţională simplă, ca cea a creierului electronic) şi superioritatea absolută a nongândirii (care „a putut” da naştere unei ordini funcţionale hipercomplexe, ca cea a creierului uman!!).
Cert este un lucru şi anume că hipercomplexitatea creierului uman este evidentă şi, ineluctabil, rezultatul unui Nous superior, adevăr obiectiv, respins numai de către arieraţi... Iată dovada: La trei săptămâni după concepţia fătului uman încep să se formeze celulele cerebrale, care se înmulţesc în rafale, producând până la 250.000 celule pe minut. (Elementul locomotor se formează chiar în primele zile). După naştere, creierul continuă să se dezvolte şi să-şi formeze propria sa reţea nervoasă, triplându-şi volumul în primul an de viaţă. Aproximativ o sută de miliarde de celule nervoase, denumite neuroni, precum şi alte tipuri de celule, sunt incluse în creier, cu toate că el nu constituie decât cca. 2 % din greutatea corpului.
Neuronii nu se află în contact direct unii cu alţii, ci sunt separaţi între ei prin spaţii minuscule, de ordinul sutimilor de micron, conexiunile făcându-se prin substanţe chimice, denumite neurotransmiţători. Se cunosc astăzi peste treizeci din aceştia, dar creierul posedă mult mai mulţi. Aceste semnale chimice sunt primite de la o extremitate a neuronului, de către un labirint de filamente minuscule, denumite dendrite, iar apoi sunt transmise de cealaltă extremitate a neuronului, de către o fibră nervoasă, denumită axon. În neuroni, aceste semnale sunt electrice, dar în spaţiul intercelular sunt chimice.
Transimterea semnalelor este de natură electrochimică, executarea comenzii de la sistemul nervos la muşchi, făcându-se prin transmisie axonică – de natură electrică (impulsul nervos este primit prin dendrite şi transmis prin axon) şi apoi prin transmisie sinaptică – de natură chimică. La trecerea unui impuls nervos prin axon, potenţialul din interiorul acestuia devine mai negativ şi revine la normal, după stingerea impulsului, creându-se un potenţial de acţiune. Puterea semnalelor este întotdeauna aceeaşi, dar intensitatea acestora depinde de frecvenţa impulsurilor, care poate ajunge până la 1000 pe secundă.
Cercetările au demonstrat că facultăţile mintale, dacă nu sunt folosite, se atrofiază, întocmai ca şi muşchii, care se fortifică prin exersare şi slăbesc prin inactivitate. Marele număr al fibrelor nervoase microscopice, care formează aceste conexiuni, constituie cablajul creierului. Numărul conexiunilor este astronomic: fiecare neuron poate avea mii de conexiuni cu alţi neuroni, putând rezulta până la un milion de miliarde de conexiuni la nivelul creierului, ne mai vorbind de faptul că există şi microcircuite care leagă dendritele între ele. (Şi când te gândeşti că un creier electronic poate avea maxim câteva mii de conexiuni...)
Stratul exterior, cutat, al creierului uman are grosimea de cca. 4,5 mm şi ia forma cutiei craniene. Depliat, cortexul înglobează o suprafaţă de ≈ 20 m2. Scoarţa cerebrală umană posedă o vastă porţiune neangajată în dirijarea funcţiunilor fizice ale corpului, care este disponibilă pentru o activitate intelectuală superioară, necomparabilă cu cea a animalelor. În fiecare secundă, creierul primeşte cca. o sută de milioane de biţi – unităţi informaţionale transmise prin diverse simţuri (360 GB/oră; 8640 GB/zi; peste 3153 TB/an !). Această capacitate a creierului uman este cauzată, în principal, de doi factori:
b) undele care traversează creierul, în număr de 8–12 pe secundă, cauzând perioade de înaltă sensibilitate, în care creierul înregistrează semnalele cele mai puternice şi acţionează în consecinţă; prin intermediul acestor unde, creierul se autoanalizează şi se opreşte asupra informaţiilor esenţiale. (În cazul când este drogat, desigur, aceste reguli nu mai funcţionează!).
În domeniul computerelor se foloseşte termenul de hard wiring, care înseamnă cablaj şi priveşte caracteristicile circuitelor fixe încorporate în computer, pentru a le deosebi de funcţiile programabile. Aplicat la fiinţele umane, cablajul reprezintă capacitatea înnăscută sau cel puţin aptitudinele sale.
Omul posedă o mare capacitate de a învăţa, fără a avea informaţiile cablate în sine. Animalele, însă, sunt dotate cu o capacitate instinctivă cablată, încorporată, dar total limitată în a învăţa lucruri noi, fiind lipsite de echipamentul neural programat de la început, asemănându-se mult, din acest punct de vedere, cu computerul. Omul, în schimb, posedă din plin „echipamentul” neural prin care are posibilitatea de a formula concepte, pornind de la ceea ce vede, direct şi prin intuiţie, de a formula un limbaj, pornind de la ceea ce aude, şi de a formula gânduri de la evenimentele trăite şi transmise în însăşi fiinţa umană de către Creator sau alte fiinţe, prin intermediul „firelor nevăzute”. Graţie informaţiilor provenite din mediul ambiant, oamenii trebuie să-şi programeze creierul, introducând masiv informaţii rezultate în urma experienţei. Creierul uman, atât de mic, posedând o minte de domeniul infinitului, ca volum, capacitate şi concentrare, sfidează însăşi capacitatea umană de înţelegere.
Modelul creaţiei este unic, fie că e vorba de creaţia naturală, fie că e vorba de creaţia artificială superioară. Şi într-un caz şi în celălalt este vizată reproducerea programată !! Deosebirea constă în aceea că, în timp ce creaţia artificială este ultrasimplistă, creaţia naturală este hipercomplexă, ajungând până acolo încât obiectul creaţiei să devină un organism viu, cu voinţă liberă, în cazul regnului animal (superior).
Omul are capacitatea superioară de a alege conceptul său filosofic şi nu un mod strict de existenţă, în funcţie de nevoile vitale, precum plantele şi animalele. El este ca Dumnezeu, fiind muritor doar ca trup biologic, nu şi ca entitate universală. Existenţa sa nu încetează odată cu decesul, pentru că el are doar început pământesc şi nu început ceresc. Noţiunile de început şi sfârşit au sens numai în cazul existenţei timpului; în afara lui, aceste noţiuni sunt lipsite de sens ! Odată cu încetarea existenţială a trupului uman, din motive entropice, omul primeşte trupul bosonic, a cărui existenţă nu mai este temporară, ci eternă. Concepţiile elaborate de diverşi impostori ai cunoaşterii (pentru creduli şi naivi în general), de ieşire a omului din existenţa universală odată cu defunţia trupului natural, sau de reîncarnare, de înviere a trupului pământesc, sunt, exclusiv, de domeniul absurdului.
Desigur, apanajul înţelegerii adevăratului sens al vieţii şi al existenţei în general aparţine tuturor celor ce, în voinţa lor proprie, dau preeminenţă înţelepciunii, respectiv capacităţii superioare de asimilare a fenomenelor subtile şi complexe. Numai Dumnezeul şi fiinţele îngereşti şi omeneşti dispun de înţelepciunea volitivă; animalele posedă numai înţelepciune instinctivă (Proverbe 30.24-28), încorporată de către Creator. De aceea, ne confruntăm cu teribilul paradox care constă în faptul că mulţi oameni manifestă un grad de înţelepciune inferior animalelor! Omul, dacă vrea să aibă înţelepciune, trebuie singur să-şi activeze nous-ul, tocmai pentru că înţelepciunea sa face parte din propriul program, şi nu din cel încorporat, ca în cazul animalelor!!
Iată că am ajuns la o nouă similitudine. Am văzut că în timp ce corpurile statice nu dispun de impuls propriu, fiind necesară o forţă externă pentru a-l produce, corpurile dinamice posedă din plin această calitate datorată forţei interne, proprii. Tot astfel, fiinţele biologice, inclusiv omul, nu posedă energia internă (proprie) necesară existenţei sale dinamice, ci aceasta este preluată din exterior, prin transformarea alimentelor din natură. Numai entitatea-om, odată cu dezbrăcarea de structura fermiono-biologică şi îmbrăcarea în structura bosono-zoerică, poate căpăta existenţă dinamică, eternă, ne mai având nevoie de aport extern de energie.
În concluzie, întreaga natură este un computer imens, în care se află Hard wiring-ul, împreună cu întregul Program de reproducere, pentru toate entităţile vii, omul, în speţă, având voinţa liberă, manifestată prin libertatea fizică limitată şi libertatea spirituală nelimitată, în cursul vieţii sale efemere. Locul omului în Univers, ca entitate superioară, este conform programului Computerului divin şi conform ALEGERII PROPRII A VIITORULUI SĂU DE DUPĂ „IEŞIREA”
În lumina disertaţiei din prezentul capitol, putem aborda acum cunoaşterea deplină a similitudinii om–Dumnezeu. Aşa cum am arătat pe parcursul întregii lucrări, ştiinţa despre Teos – teologia nu este capabilă prin mentorii ei să prezinte realitatea (obiectivă). Motivele care determină această stare în care se găseşte fiecare mentor în parte sunt următoarele:
– necredinţa în Adevăr
Prezentarea unui alt Dumnezeu, cu trei capete, trei duhuri şi trei trupuri (!) – doctrina de bază a religiei creştine contemporane – nu face altceva decât să adâncească şi mai mult prăpastia între om şi Dumnezeul Unic. Şi întrucât scopul lucrării noastre nu este prezentarea doctrinelor false, ci prezentarea adevărului obiectiv, vom diserta în continuare problematica omului ca entitate universală.
Am văzut la începutul capitolului că trupul uman este o integrală trihotomică, fiecare din cele trei sisteme având rolul său imperios şi bine definit. Dar acest criteriu de prezentare a omului (exclusiv prin trupul său) nu este suficient în a-l caracteriza deplin, pentru că şi un decedat de curând posedă acelaşi caracter trihotomic, la fel cum şi un animal superior posedă același caracter trihotomic.
Pentru a caracteriza omul viu este necesar şi un alt criteriu, pe care nu-l poate prezenta nimeni mai bine decât Creatorul său. În acest precept, omul de ştiinţă care şi-a pus în slujba adevărului întreaga sa capacitate mentală, dezbrăcat complet de ipocrizie, poate aborda cunoaşterea deplină a omului ca entitate universală, pentru că numai trupul anatomic este total insuficient în cunoașterea omului la nivel universal.
Iată că trupul, o autentică integrală trihotomică (prin cele trei sisteme componente ale sale) este el însuşi o trihotomie! (Trihotomia reprezintă treimea dintr-un organism sistemic). Celelalte două trihotomii (treimi) sunt: sufletul şi spiritul (1 Tesaloniceni 5.23). Controversele pe linia existenţei sau inexistenţei acestor două trihotomii sunt numeroase şi diverse, de la o religie la alta, de la ştiinţa ateistă la teologie ş.a. Dar aşa cum arătam în alte locuri, disputele interminabile NU au loc între Adevăr şi falsuri, ci între două falsuri şi, în speţă, între două adevăruri denaturate.
Este cert că singurul sistem de comandă în corpul uman este sistemul nervos (central); la nivelul corpului uman nu comandă nici adrenalina, nici ADN-ul şi nici ARN-ul, ci toate „pârghiile” constituie produsul de comandă a sistemului nervos, care, el însuși, pentru a vià își crează sângele – purtătorul vieții.
Un al doilea element imperios cunoaşterii (de asemenea, neluat în seamă) îl constituie faptul că nici un mădular al omului nu acţionează decât strict localizat în trupul său. Chiar şi cele trei simţuri biologice de distanţă: auz, văz, miros se percep prin deplasarea în integralitate a corpului omenesc la faţa locului. Este, însă, un element al fiinţei umane care se poate „desprinde” de corp și poate ajunge oriunde, indiferent de distanţă – nous-ul (mintea), care este strict legat de persoana căreia îi aparţine și nu este material, fiind în afara spaţiului şi timpului!
Limba greacă, specifică filosofiei în special, este, după cum ştim, limba în care a fost redactat Testamentul lui Cristos. Cuvintele integralei trihotomice ale omului: spirit, suflet şi trup, în greacă sunt denumite: pneuma, psihe, soma. Desigur, nu este de mirare că oamenii au bagatelizat aceste noţiuni cruciale, ajungând până acolo încât unor aparate, utilaje care funcţionează cu aer comprimat să li se dea denumirea de pneumatice! Ce ar fi dacă aceste aparate, utilaje s-ar numi spirituale!! Ar fi, fireşte, ridicol. Pneuma, conform dicționarului grecesc, înseamnă: spirit, nous (minte), rațiune, intelect. Și tot de la pneuma derivă şi respiraţia, fără de care nu există viaţă materială. Oxigenul, elementul esenţial al respiraţiei este imperios vieţii, pentru că lucrul chimic ce întreţine viaţa în orice celulă, inclusiv neuron, nu poate avea loc fără existenţa combinării cu elementul nr. 8 din Tabelul lui Mendeleev. Fără prezenţa oxigenului, materie vie NU EXISTĂ!
Aşadar, pneuma, în cazului omului viu, aparţine exclusiv sistemului nervos central (nu altei părţi a corpului uman!), fiind singura trihotomie abstractă. Nu întâmplător, apostolul Pavel prezentând descrierea trihotomică a omului, citează pneuma (spiritul) ca primă trihotomie, specifică exclusiv sistemului nervos central - (1 Tesaloniceni 5.23; Efeseni 4.23). Similitudinea omului cu Dumnezeul confirmă pe deplin conceptul, chiar prin afirmaţia personală lui Iesus Cristos, Care a spus: Dumnezeul (Tatăl Ceresc, Nous-ul Suprem) este Pneuma (Spirit) - (Ioan 4.24).
Astfel, sistemului nervos central uman îi este specific un organ minuscul – glanda pineală (hipofiza), situată în centrul geometric al encefalului, în greutate de 0,2 grame, care face legătura între concret (perceput cu cele cinci simţuri biologice) şi abstract (perceput la nivel extrasenzorial, prin intuiţie şi credinţă). Această glandă are dublu rol, pe de o parte, de a secreta melatonina, implicată în reglarea ritmului circadian (diurn), iar pe de altă parte de a secreta dimetiltriptamina (DMT) – o substanţă mentaloactivă, care determină imaginile din timpul somnului, din timpul meditaţiei, inclusiv din timpul comei profunde (morţii aparente). Glanda pineală umană funcţionează ca o antenă spirituală, capabilă să intre în emisie-recepţie cu Divinitatea.
În concluzie, orice entitate universală vie (om/înger) este trihotomică: pneuma (spirit, nous), psihe (suflet, viaţă), soma (trup material, biologic/trup supermaterial, spiritual). Numai Dumnezeul
Adevărul este că întregul Univers este populat de fiinţe vii, inteligente, asemănătoare ca chip cu oamenii de pe Pământ, nefiind însă de structură materială, ci supermaterială (bosono-zoerică). Şi, numărul lor este fantastic de mare: 1014! (Apocalipsa 5.11). Aceste fiinţe vii superioare, ale Cerului, sunt αγγελοι: angeloi, care, în traducere înseamnă: cei care Îl „vestesc” (Îl anunţă, Îl prezintă) pe Dumnezeul Suprem. Sensul de vestire, anunţare, prezentare a Creatorului Absolut, este prin însăşi existenţa reală a fiinţei îngereşti şi nicidecum prin furnizarea de către aceştia de ştiri tip mass-media! Dumnezeul Suprem este Abstract şi Absolut şi vederea Sa este posibilă NUMAI prin LOGOS şi CREAŢIE. Şi, creaţia care Îl vesteşte (αγγελω: angelo) pe Creatorul Abstract este, în primul rând, creaţia vie, adică tocmai elohimii sau îngerii* ! Aceştia nu sunt legaţi de materie, ci sunt independenţi de spaţiul tetradimensional, deci, şi de timp! Pentru ei, corpurile materiale nu constituie obstacole, ci doar locuri de „staţionare”, în cazul când doresc să se materializeze, intrând în legea spaţiului şi a timpului astrului respetiv, până la părăsirea acestuia sau până la dematerializare. Aceste fiinţe au posibilitatea nelimitată de materializare–dematerializare, prin convertirea trupului bosonic în trup fermionic: materializare şi apoi revenirea la trupul bosonic: dematerializare. Apanajul materializării–dematerializării, aşa cum am mai subliniat, nu este specific structurii biologice, această stare fiind entropică şi, deci, incapabilă pentru realizarea sublimului fenomen, ci numai elohimului (îngerului*) care este „conectat” la Dumnezeul Suprem, Dumnezeul Vieţii.
Omul, oaspetele vremelnic al planetei terestre, este şi el un înger (elohim), întrupat în entitatea născută biologic, care în timpul existenţei pământeşti decide personal dacă urmează LOGOSUL sau Îl respinge. Fiecare suflet e născut conform Programului din computerul Divin, entitatea universală superioară fiind om-ul, caracterizat prin enorma diferenţă de complexitate în comparaţie cu animalul superior, omul fiind înzestrat cu al doilea sistem de semnalizare, cu capacitatea de creaţie şi cu capacitatea de perfecţionare a activităţii sale în urma experienţei.
Deosebirea capitală, însă, între om şi animal constă în faptul că, în timp ce animalul rămâne doar un suflet şi nimic altceva, existenţa sa încetând odată cu defuncţia trupului propriu, omul, odată cu intrarea lui în depline facultăţi mintale, capătă o nouă identitate, datorită îngerului întrupat, care îşi pune amprenta pe acest trup şi care decide singur soarta sa prin acceptarea vieţii, concretizată prin credinţa în Jertfa supremă a Mântuitorului, sau acceptarea morţii, prin supunerea în faţa trupului natural, adică a firii adamice, moştenitoare a morţii. Trebuie amintit aici că Mântuitorul (Salvatorul–ultim) ESTE UNUL SINGUR (Oseah 13. 4; Isaiah 43.11) şi, Iesus Cristos nu poate fi „alt” Mântuitor, pentru că El este Revelaţia sau Îngerul Eternului, Ce S-a întrupat în Omul Iesus – dăruit ca Jertfă de ispăşire pentru orice om care crede în Adevăr (Ioan 3.16).
[*Noţiunea de înger este adesea interpretată eronat, ca fiind o pasăre cu pene albe sau un om având două braţe şi două, patru sau şase aripi.
Asemenea interpretări sunt făcute de către ignoranţi, pe baza unor texte biblice în care se foloseşte vorbirea alegorică sau, pur şi simplu, se vorbeşte despre „îngeri” din vedenii, viziuni sau făcuţi de mâna omului (Psalmul 17.8; 91.1-4; 63.7; Exod 25.18-22; Apocalipsa 4.8 etc.)]
În încheierea capitolului,
vom face o scurtă referire la vizitatorii Terrei. Urmele lăsate de
aceşti vizitatori, desigur, nu pot fi respinse şi ele constituie dovezi certe
ale adevărului obiectiv. Vizitele
„extraterestre”, avansate de ideologia contemporană, concretizate prin
prezenţa aşa-ziselor obiecte zburătoare neidentificate (UFO: OZN)
sunt, de fapt,
manifestări ale tehnicii
de vârf, specifice secolelor
XX–XXI, neavând nici o legătură cu adevăratele vizite din Cosmos. Deplasările siderale,
în structură materială, sunt doar de domeniul ficţiunii, pentru că ele nu pot
avea loc, nici datorită vitezelor extrem de mici, comparativ cu spaţiile
infinite ale Universului cosmic şi nici datorită structurii total lipsite de
rezistenţă în cazul contactului cu praful şi cu gazele cosmice. Calitatea
imperioasă a entităţii vii, ce are autoritate asupra
spaţiului cosmic, constă numai în posesia unui trup bosonic şi a
unui nous capabil de materializare–dematerializare discreţionară.
Din motivele menţionate, nu vom trata fanteziile omeneşti, ci vom prezenta amprentele lăsate de vizitatorii extratereştri, ce au existat numai înainte de Potop, pentru că după acest eveniment, în istoria Terrei, doar (Mes)Yahweh şi îngerii Lui, au fost oaspeţii extratereştri. Operele megalitice existente pe Pământ, a căror posibilitate de execuţie depăşeşte tehnica actuală şi cu atât mai mult tehnica autohtonă de dinainte de Potop, sunt dovezi incontestabile în favoarea existenţei vizitelor extraterestre. Cităm câteva din ele:
- Aerodromul timpurilor antice, de pe platoul Nazca, din Anzii peruvieni; platoul este presărat cu linii formând un desen neinteligibil de la sol, dar corespunzând unei piste de zbor, privit de la înălţime, de exemplu dintr-un elicopter
- Calul alb, din Uffington (Anglia), cu o lungime de 110 m
- Omul lung, de la Wilmington – Sussex (Anglia), de 70 m
- Uriaşul, din Cerne Abbas (Anglia), măsurând câteva zeci de metri
- Uriaşul, de la Sacaton (Arizona)
- Piramidele, din Egipt (cel puţin cea „atribuită” lui Keops!)
Execuţia operelor megalitice, enunţate mai sus, nu putea fi realizată de la sol, ci doar din înălţime, aceste opere constituind obiectul a numeroase cercetări laborioase de atestare a vizitelor extraterestre, în domeniul cărora s-a remercat în mod deosebit savantul elveţian Erich von Däniken, chiar
Privitor la aceste opere megalitice, sunt şi opinii contrare, care susţin că ele ar fi rezultatul existenţei unor civilizaţii terestre preistorice. Din rândul celor cu asemenea opinii se remarcă germanul Harry Ruppe.
Ceea ce ne surprinde mai mult, nu este faptul că rezultatele unor cercetători sunt false, ci că aceştia nu verifică mai întâi plauzibilitatea teoriilor emise, înainte de a elabora ipotezele, pentru a nu fi, ulterior, discreditaţi. Astfel, existenţa unei civilizaţii preistorice avansate ar fi atras după sine exploatarea resurselor energetice: cărbune, petrol, gaze naturale, minereuri radioactive, sau măcar o parte din ele. Dar acestea au fost găsite intacte, exceptând, în mică măsură, minereul radioactiv, ceea ce dovedeşte, mai curând, existenţa unei civilizaţii superioare celei contemporane, decât a uneia preistorice, dat fiind că, combustibilul convenţional nu a prezentat nici un interes în faţa celui radioactiv. (E vorba, desigur, de civilizaţiile extraterestre!). De asemenea, prin cercetarea arheologică contemporană nu s-au constatat nici un fel de dovezi care să ateste existenţa unor construcţii preistorice complexe sau existenţa unor materiale artificiale deconstrucţie. Dimpotrivă, s-au descoperit (doar la suprafaţă!) construcţii gigante izolate şi confuze, toate din piatră provenită din stâncile munţilor, ce apar ca „enigme” ale unor timpuri de cca. 7000 ani şi nu de milioane de ani sau miliarde, cum susţin amatorii de senzaţional.
Dacă aceste construcţii ar fi datat de numai o sută de milioane de ani în urmă şi dacă pe Terra s-ar fi construit un edificiu măcar la 10 ani, ar fi trebuit să se găsească cel puţin zece milioane de asemenea construcţii, dar numărul lor este departe de a dovedi afirmaţiile oamenilor de pseudoştiinţă. Dacă aceste construcţii ar fi datat cu câteva sute de milioane de ani în urmă, după care ar fi urmat un cataclism, înseamnă că strămoşul omului, invocat de atei, nu datează de atunci, fiind mort în cataclism, ci din timpuri recente! În acest caz nu mai „rămâne” timp pentru evoluţie, dar ateilor nu le pasă, în condiţiile cererii crescânde de inepţie din partea beneficiarilor... De asemenea, nu s-au găsit nici un fel de depozite planetare de combustibil natural şi nici urme de construcţii specifice marilor centre urbane, prin care evoluează o civilizaţie avansată.
Toate acestea atestă dovezile oferite numai de către LOGOS. Una din ele o constituie Cartea lui Enoh (Geneza 5.22-24), luată de către Noe în arcă, la Potop, din care cităm câteva pasaje şi din care rezultă clar cine au fost vizitatorii extratereştri, ce nu s-au mai putut întoarce de unde au venit, prin pierderea autorităţii de convertire a trupului: materializare-dematerializare (Iuda 1.6; 2 Petru 2.4).
... Capitolul VII:
2. Şi când îngerii – copiii cerurilor – au văzut fetele frumoase, s-au îndrăgostit de ele şi şi-au spus unii altora: să ne alegem din rasa oamenilor şi să avem copii cu ele.
3. Atunci Samyaza, şeful lor, le-a spus: mă tem că voi nu veţi putea împlini planul vostru până la capăt
4. Şi eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre...
7. ...şi, ei erau în număr de două sute care au coborât pe Aradis, situat în apropiere de muntele Armon...
10. Şi, ei şi-au ales fiecare câte o soţie şi s-au apropiat şi au trăit cu ele; ei le-au învăţat vrăjitoria, încântările şi proprietăţile rădăcinilor şi ale arborilor.
Capitolul VIII:
1. Azazyel i-a învăţat pe bărbaţi să facă săbii, cuţite, scuturi, platoşe şi oglinzi, brăţări şi ornamente, folosinţa picturii, arta de a-şi vopsi sprâncenele, de a folosi pietrele preţioase şi felurile de vopseli, astfel încât lumea a fost coruptă...
Capitolul XVII (secţiunea 3):
1. Înainte de a se îndeplini aceste lucruri, Enoh a fost luat de pe Pământ şi nimeni nu a ştiut unde a fost dus şi nici ce a devenit el...
Aşadar, omul
este integrat în marea familie de fiinţe vii superioare, care populează
Universul şi care nu înseamnă şobolani, şoareci şi alte vietăţi net inferioare
ca gândire, şi nu înseamnă nici extratereştri în structură biologică, imaginaţi de misologi,
în fel şi chip, produsul exclusiv al gândirii limitate, materialiste – una şi
aceeaşi cu ortonoia (ortogândirea).
Omul este singurul izolat, din cauza închisorii gravitaţionale – care încetează odată cu decesul natural pentru toţi cei ce s-au îmbrăcat în timpul existenţei terestre cu trupul virtual de glorie convertibil, caracteristic materializării–dematerializării, pentru care nici un astru nu mai poate fi o închisoare gravitaţională.
Din motivele menţionate, nu vom trata fanteziile omeneşti, ci vom prezenta amprentele lăsate de vizitatorii extratereştri, ce au existat numai înainte de Potop, pentru că după acest eveniment, în istoria Terrei, doar (Mes)Yahweh şi îngerii Lui, au fost oaspeţii extratereştri. Operele megalitice existente pe Pământ, a căror posibilitate de execuţie depăşeşte tehnica actuală şi cu atât mai mult tehnica autohtonă de dinainte de Potop, sunt dovezi incontestabile în favoarea existenţei vizitelor extraterestre. Cităm câteva din ele:
- Aerodromul timpurilor antice, de pe platoul Nazca, din Anzii peruvieni; platoul este presărat cu linii formând un desen neinteligibil de la sol, dar corespunzând unei piste de zbor, privit de la înălţime, de exemplu dintr-un elicopter
- Calul alb, din Uffington (Anglia), cu o lungime de 110 m
- Omul lung, de la Wilmington – Sussex (Anglia), de 70 m
- Uriaşul, din Cerne Abbas (Anglia), măsurând câteva zeci de metri
- Uriaşul, de la Sacaton (Arizona)
- Piramidele, din Egipt (cel puţin cea „atribuită” lui Keops!)
Execuţia operelor megalitice, enunţate mai sus, nu putea fi realizată de la sol, ci doar din înălţime, aceste opere constituind obiectul a numeroase cercetări laborioase de atestare a vizitelor extraterestre, în domeniul cărora s-a remercat în mod deosebit savantul elveţian Erich von Däniken, chiar
Privitor la aceste opere megalitice, sunt şi opinii contrare, care susţin că ele ar fi rezultatul existenţei unor civilizaţii terestre preistorice. Din rândul celor cu asemenea opinii se remarcă germanul Harry Ruppe.
Ceea ce ne surprinde mai mult, nu este faptul că rezultatele unor cercetători sunt false, ci că aceştia nu verifică mai întâi plauzibilitatea teoriilor emise, înainte de a elabora ipotezele, pentru a nu fi, ulterior, discreditaţi. Astfel, existenţa unei civilizaţii preistorice avansate ar fi atras după sine exploatarea resurselor energetice: cărbune, petrol, gaze naturale, minereuri radioactive, sau măcar o parte din ele. Dar acestea au fost găsite intacte, exceptând, în mică măsură, minereul radioactiv, ceea ce dovedeşte, mai curând, existenţa unei civilizaţii superioare celei contemporane, decât a uneia preistorice, dat fiind că, combustibilul convenţional nu a prezentat nici un interes în faţa celui radioactiv. (E vorba, desigur, de civilizaţiile extraterestre!). De asemenea, prin cercetarea arheologică contemporană nu s-au constatat nici un fel de dovezi care să ateste existenţa unor construcţii preistorice complexe sau existenţa unor materiale artificiale deconstrucţie. Dimpotrivă, s-au descoperit (doar la suprafaţă!) construcţii gigante izolate şi confuze, toate din piatră provenită din stâncile munţilor, ce apar ca „enigme” ale unor timpuri de cca. 7000 ani şi nu de milioane de ani sau miliarde, cum susţin amatorii de senzaţional.
Dacă aceste construcţii ar fi datat de numai o sută de milioane de ani în urmă şi dacă pe Terra s-ar fi construit un edificiu măcar la 10 ani, ar fi trebuit să se găsească cel puţin zece milioane de asemenea construcţii, dar numărul lor este departe de a dovedi afirmaţiile oamenilor de pseudoştiinţă. Dacă aceste construcţii ar fi datat cu câteva sute de milioane de ani în urmă, după care ar fi urmat un cataclism, înseamnă că strămoşul omului, invocat de atei, nu datează de atunci, fiind mort în cataclism, ci din timpuri recente! În acest caz nu mai „rămâne” timp pentru evoluţie, dar ateilor nu le pasă, în condiţiile cererii crescânde de inepţie din partea beneficiarilor... De asemenea, nu s-au găsit nici un fel de depozite planetare de combustibil natural şi nici urme de construcţii specifice marilor centre urbane, prin care evoluează o civilizaţie avansată.
Toate acestea atestă dovezile oferite numai de către LOGOS. Una din ele o constituie Cartea lui Enoh (Geneza 5.22-24), luată de către Noe în arcă, la Potop, din care cităm câteva pasaje şi din care rezultă clar cine au fost vizitatorii extratereştri, ce nu s-au mai putut întoarce de unde au venit, prin pierderea autorităţii de convertire a trupului: materializare-dematerializare (Iuda 1.6; 2 Petru 2.4).
... Capitolul VII:
2. Şi când îngerii – copiii cerurilor – au văzut fetele frumoase, s-au îndrăgostit de ele şi şi-au spus unii altora: să ne alegem din rasa oamenilor şi să avem copii cu ele.
3. Atunci Samyaza, şeful lor, le-a spus: mă tem că voi nu veţi putea împlini planul vostru până la capăt
4. Şi eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre...
7. ...şi, ei erau în număr de două sute care au coborât pe Aradis, situat în apropiere de muntele Armon...
10. Şi, ei şi-au ales fiecare câte o soţie şi s-au apropiat şi au trăit cu ele; ei le-au învăţat vrăjitoria, încântările şi proprietăţile rădăcinilor şi ale arborilor.
Capitolul VIII:
1. Azazyel i-a învăţat pe bărbaţi să facă săbii, cuţite, scuturi, platoşe şi oglinzi, brăţări şi ornamente, folosinţa picturii, arta de a-şi vopsi sprâncenele, de a folosi pietrele preţioase şi felurile de vopseli, astfel încât lumea a fost coruptă...
Capitolul XVII (secţiunea 3):
1. Înainte de a se îndeplini aceste lucruri, Enoh a fost luat de pe Pământ şi nimeni nu a ştiut unde a fost dus şi nici ce a devenit el...
Omul este singurul izolat, din cauza închisorii gravitaţionale – care încetează odată cu decesul natural pentru toţi cei ce s-au îmbrăcat în timpul existenţei terestre cu trupul virtual de glorie convertibil, caracteristic materializării–dematerializării, pentru care nici un astru nu mai poate fi o închisoare gravitaţională.
